Paginile

joi, 19 ianuarie 2012

MONOGRAFIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE DIN TĂȘAD


(următoarea monografie este rodul muncii preotului Ioan Paul, care a slujit la Tășad între anii 1935 - 1943; în unele locuri au fost necesare unele modificări dar în ansamblu am încercat păstrarea limbajului și a exprimării pentru ca cititorul sa prindă măcar o fărâmă din vremurile în care a fost scrisă și anume aprox. 1940) 


                              ANTECEDENTE ISTORICE
 


   Satul Tășad datează în acte publice de prin a doua jumătate a  secolului al XIII-lea. Sub vechea stăpânire maghiară a purtat nume le de Tasádfő. Această numire se pare a fi luată după numele unui grof maghiar, cu numele de Tokody sau Teledy. Cea mai probabilă numire vine de la Tokody, care până în anul 1890, a avut proprietăți întinse în hotarul satului și care după această dată au fost cumpărate de locuitorii Tășadului ca proprietate urbarială. Viețuitorii de astăzi ai satului nu-și amintesc de o altă numire pe care s-o mai fi purtat satul, decât denumirea actuală.     
 Adaosul de „fő” de la sfârşitul numirii ungureşti înseamnă „principal”.
De unde se poate deduce că, satul şi în vremurile trecute a fost o aşezare rurală de proporţii însemnate.
    În mod sigur putem crede că, satul a existat cu mult înainte de a fi amintit în acte publice, deoarece creşterea populaţiei din patru familii băştinaşe : Avrămeştii, Vlădeştii, Judeştii şi Păşcheştii în vreme de cinci veacuri , nu puteau atinge numărul impresionant de 1009 suflete în anul 1882; chiar admițând că în curgerea vremurilor acestor patru familii băştinaşe li s-au mai adăugat alte trei familii : Mocereştii, Ţicărăteştii şi Iluţăştii cu care împreună la anul 1906 n-au adus decât un spor de 26 de suflete, peste numărul sufletelor din statistica anului 1882.
     Întreg hotarul satului este împământenit cu numiri vechi româneşti: Dealul Jiudiului, Dealul Vladului, Cetatea Omulii, Dealul Cornişor şi altele care în chip logic nu sunt altceva decât reminiscenţe vechi ale stăpânitorilor.
     Toate încercările mele de a găsi date mai precise despre vechimea satului au rămas zadarnice. Lipsa datelor se datoreşte în bună parte poziţiei sale izolate, drumurilor vechi impracticabile şi ascunzişului său în pădurile seculare de odinioară.
     Tradiţia satului aminteşte că pe locul numit „Cetăţeaua”, din hotarul satului,  odinioară turcii – năvălitorii de la anul 1474 ar fi avut o cetate. Aşezarea acestei cetăţui în configuraţia strategică a satului pare că întăreşte mult această tradiţie. Turcii prin aceste părţi au lăsat urme viabile în amestecul populaţiei, lăsând în urma lor familia Ţicărăteştilor, a căror fizionomie  este şi astăzi mult asemănătoare vechilor năvălitori.
     Denumirea de Tăşad, are origine ungurească după cum am amintit mai sus. Această denumire a fost întotdeauna un – non sens – întrucât nu corespunde realităţii : numire ungurească, pentru sat vechi şi curat românesc.
     În anul 1936, Consiliul judeţului Bihor, a încercat să dea numiri corespunzătoare tuturor satelor, care purtau numiri străine şi neadecvate. Aşa că pentru satul Tăşad e stabilită numirea de „Cornişor” după dealul cu acelaşi nume şi după felul cum este aşezat pe o coamă de deal în formă de corn.
     Numirea aceasta ar fi potrivită răspunzând în mare parte realităţii.
                                                         
                                   CADRUL GEOGRAFIC

       Aşezarea satului


     Satul se află aşezat pe o coamă de deal, care după formele ce le prezintă poartă mai multe denumiri : Pogorâş, Goila, Dealul, Peţa şi altele. În așezare s-a ales dealul; pe văi circulaţia era greoaie din lipsă de şosele, inundaţii de apă, precum şi motivul că în imediata apropiere a aşezărilor gospodăreşti se află falnica pădure de cer şi fag, care în toate vremurile vitrege a oferit cel mai credincios adăpost.
     Înfăţişarea satului se prezintă pe o singură linie, lungă de şapte km. Având către mijloc mici ramificaţii laterale. Casele sunt destul de dese şi orânduite în chip regulat. În configuraţia Judeţului Bihor, satul se află la Sud-Vest de Oradea, la aproximativ 22 km. Stânga pe şoseaua ce duce la Beiuş. De toate părţile e înconjurat de sate curat româneşti. La miază-noapte : Copăcel – Poiana – Sărand, spre răsărit : Bucuroaia şi Stracoş, între răsărit şi miază-zi Drăgeşti, la miază-zi: Dicăneşti şi Calea Mare, la apus Hidişel şi Sîntelec.
   

          Pământul


     Dacă aruncăm o privire asupra înfăţişării pământului, observăm o mare varietate de relief, compus din văi, lunci, dealuri, şesuri şi diferite eşinduri. Suprafaţa totală a hotarului se ridică la 3.363 jug. cad. Această suprafaţă cuprinde: 1379 jug. Şi 347 st. P. teren arabil, 215 jug. Şi 611 st. p. fânaţ, 73 jug. 785 st. p. grădini, 87 jug. 275 st. p. teren necultivabil, 1009 jug. Şi 333 st. p. păşune şi 598 jug. 600 st. p. pădure.
  

        Dealuri

  
  Cele mai însemnate dealuri din hotarul satului sunt: Cetăţeaua, Cetatea Omulii, Dealul Vladului, D. Niumului, D. Blejanului, D. Păsării, D. Corbului, D. Crâşmii, D. Osoiului, D. Gureţul cu cer, D. Coasta Gliguţii, D. Ciorgăului, D. Cornişor, Dâmbul Judelui.
    

        Văile

  
  Văile cu pâraiele sunt foarte numeroase . Din ele amintim : Valea Rofiştii, Valea Debărcani, Valea Timozii, Părâul Domnesc, Valea Copileştilor care izvorăşte din groapa Lii. Toate aceste văi şi păraie converg spre Valea Rofiştei care la rându-i se îndreaptă spre Sântelec. Prin stufişurile acestei văi se găsesc raţe sălbatice,  berze, raci şi alte vietăţi.
     Mai sunt de asemenea Valea Tiriletiului, Valea de rugi, V. Trecătorilor, Părâul Trecătorilor, V. Covracului, V. de soci, Valea Muncelului, Părâul Cameniţelor, Părâul Poienii, Valea Morii, Valea Cuţii, Părâul Irtaşului, Valea Corbulu se prelungeşte cu Valea Peşterii şi se continuă cu Valea Ceichii, Duşeşti până la Holod; Valea Gureaţălor şi Valea Ioanii Popii.
     Dintre şesuri avem: Şesul Mare, Rofiştea, Chinoaze, Poşiştău şi altele. Luncile sunt mai puţine :Lunca Cabii, Ciorgăului, Bărcanilor şi Lunca Bileştilor.
     Pe vatra şi în hotarul satului se află mai multe izvoare şi fântâni vechi cu apă foarte bună de băut. În prezent se află fântâni aproape în fiecare curte de gospodar. Din izvoarele şi fântânile mai vechi sunt: Ciorgăul, Covracul, Poienii, Huta, Lazuri, Peşterea, Stubeiul, Rofiştea şi Fântâneaua. Cea dintâi fântână în sat a fost Miera. E numită aşa pentru că apa din ea e „bună ca mierea”. O altă fântână cu apă bună e Puciorna, Bonca, Lunga, Fântâna rece şi Fântâna Mare.
     În hotarul comunei se află şi o peşteră de un pitoresc ales şi trecută în tradiţia satului. În ziua de Sf. Gheorghe sătenii se duc aici după lapte de piatră  pe care îl folosesc în gospodărie pentru leac la viţei.
     Solul hotarului este destul de fertil, accesibil agriculturii. Pe partea de hotar numită Pogorâş, pământul este negru, ceea ce denotă un pământ humos şi foarte roditor. În celelalte părţi pământul are o compoziţie calcaro-argiloasă. E mai puţin fertil şi necesită îngrăşăminte dar lucrat bine dă rezultate frumoase în cultivarea păioaselor. 
     (va urma)  

  



                               

Niciun comentariu: